De ziua mea...:D

Pe langa faptul ca ziua mea e in fiecare zi, ziua mea de nastere oficiala e pe 10 ianuarie. Asa ca a iesit ceea ce va imaginati: mare chef, mare petrecere:P. Cum de altfel mi se potriveste vorba aceea "mare om, mare caracter":P. Ce altceva putea sa iasa nu stiu: decat un chef in toata regula, cu prietenii apropiati :D.
Am stat de vorba, am mancat, am baut, am dansat, am cantat karaoke... Intr-un cuvant, ne-am distrat, ne-am simtit bine. Si cum orice chef trebuie sa se incheie cum se cuvine, la usa mi-au sosit alti cativa musafiri nepoftiti, si anume vreo sase politisti, chemati de vecinul de sub mine, deranjat de muzica data prea tare. Intrebarea mea era de ce au venit atatia. De cum am deschis usa, gatul mi se lungea usor usor pe scari sa vad daca nu cumva urca mai multi. Ideea e ca nu se mai terminau. Probabil le era teama sa nu ii iau la bataie:P... Bineinteles ca nu mi-am luat amenda. Ca de fiecare data totul s-a redus la o simpla avertizare. Dupa ce au plecat, cheful a continuat, insa restrictionat intr-o privinta: muzica. La 6 dimineata, cu ochii aproape lipiti de somn, dupa ce invitatii au plecat, am reusit sa fac putina ordine, dupa care somnul mi-a fost cel mai bun frate. Si ce bine a fost...
Nu o sa fie nici prima, nici ultima data cand o sa vina politia. Vreau sa cred asta din tot sufletul. Am inceput chiar sa ii simpatizez. Asta insemnand ca de fiecare data cand o sa vina o sa fie cate un chef... Trebuie sa le dau si lor cateva motive sa mai iasa din butoiul cu plictiseala din cand in cand... Nu-i asa?;)

Jurnalul unui copil nenascut

5 octombrie: De astazi începe viata mea. Parintii mei nu stiu înca acest lucru, sunt mai micuta decât semintele unui mar, dar totusi traiesc. Voi fi o fetita cu parul blond si cu ochii albastri. În mine sunt deja înscrise trasaturile de mai târziu, chiar si faptul ca o sa-mi placa florile.
19 octombrie: Sunt unii care spun ca nu sunt o persoana reala, ca doar mama mea exista. Dar sunt o persoana reala, asa cum o farâmitura de pâine este tot pâine. Eu si mamica suntem doua persoane reale.
23 octombrie: Astazi am deschis pentru prima oara gurita. Ei bine, cam peste un an pe fata mea se va asterne zâmbetul. Si mai târziu voi putea sa vorbesc... Si stiu ca primul meu cuvânt va fi: MAMA.
25 octombrie: Inima mea a început sa bata de astazi. Pâna la sfârsitul vietii, în orice clipa se va auzi usor ritmul ei. Dupa multi ani ea va obosi, se va opri si voi muri.
2 noiembrie: Cresc în fiecare zi câte putin. Mânutele si piciorusele mele au început sa se contureze. Dar va trebui sa mai astept mult timp pâna când ma vor ajuta sa ajung în bratele mamei, pâna când voi putea sa vin cu buchetelul de flori în mânute sa-l îmbratisez pe tata.
12 noiembrie: La mâini au început sa-mi apara degetele grasute. Sunt grozav de caraghioase asa mici! O s-o trag pe mama de par cu ele!
20 noiembrie: De-abia astazi medicul i-a spus mamei ca va avea un copil. Ce fericita trebuie sa fie! Te bucuri, mamico?
25 noiembrie: Cred ca mama si tata îmi cauta acum un nume. Dar ei nici macar nu stiu ca sunt fetita. As vrea sa ma cheme Maria. Sunt deja maricica acum.
10 decembrie: Mi-au aparut primele firisoare de par, moi si aurii. Ma întreb ce fel de par are mamica mea.
13 decembrie: Vad! Este totul întunecat în jurul meu, dar când mama ma va aduce pe lume vor fi numai raze de soare si flori, dar mai mult decât orice as vrea s-o vad pe mamica... Cum arati, mamico?
24 decembrie: Oare mamica aude soapta inimii mele? Unii copii se nasc putin bolnavi. Dar inimioara mea este puternica si sanatoasa. Bate mereu: tam-tam, tam-tam. O sa ai o fetita sanatoasa, mamico!
28 decembrie: Astazi parintii mei m-au ucis.

Prima data cand mi s-au citit aceste randuri, si anume undeva prin clasa a noua sau a zecea de catre profesoara de romana la ora, tin sa va spun ca nu aveai ce sa discuti cu mine pret de doua zile. Ma plafonasem total... Nu stiu de ce, dar simteam cum imi fuge pamantul de sub picioare numai de cum ma gandeam cateva secunde la aceste versuri. Ma surprinde faptul ca putem sa fim atat de rai si de inconstienti chiar si acum cand am mai crescut si m-am mai maturizat si am avut timp sa observ rautatea care ne inconjoara... E de necrezut. Va las sa cititi si sa va formati o parere. Poate imi dati dreptate sau poate nu. Iar daca nu o sa va dea macar undeva in coltul ochiului o lacrima inseamna ca nu sunteti oameni...:((

O simpla poezie...cu multe sensuri

Bate, si eu stiu că bate si vreau eu să bată.
Bate si-o aud întruna si nu mai vreau să bată.
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
Ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint cei care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea bate, si eu stiu că bate, si vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu si ea sunt doar o bucată,
Un singur bloc de piatră nedespicată.
"Inima", Nichita Stanescu

Este o poezie care ma caracterizeaza, pe care am avut ocazia sa o prezint la proba artistica la balul bobocilor, in clasa a noua. De atunci, de cate ori prind ocazia, o citesc mereu. Pur si simplu imi place. Asa ca m-am hotarat sa v-o impartasesc si voua. Poate o sa va placa la fel de mult ca si mie. Cel putin asta sper.

Doar o zi obisnuita

Era o zi de luni calduroasa, desi suntem in luna ianuarie. Desi era un soare cu dinti, era mai cald decat in zilele trecute... Ma indreptam de la Centrul de Calcul catre casa, iar pe centru, pret de cateva minute, m-am asezat pe o banca si am inceput sa privesc oarecum melancolic in jurul meu. Imi era dor. Imi era dor de ceva, de cineva.... nu stiu exact de ce. Starea pe care o simteam nu era tocmai una caracteristica mie. Insa ca la orice om normal, se mai intampla. It's life...
Stateam si ma uitam in jurul meu si vedeam tineri tinandu-se de mana, batrani care se plimbau pentru a se relaxa, caini care dormeau acolo unde razele soarelui bateau mai puternic pentru a se incalzi, auzeam copii tipand si razand, care jucau prinselea sau se dadeau in masinutele acelea in care te dai contracost, supravegheate de un batranel care incerca usor-usor sa se incalzeasca, care datorita razelui de soare care il atingeau mai avea putin si adormea... Incerca insa sa nu adoarma. Probabil ceea ce il mentinea treaz si nu il lasa pret de cateva secunde sa inchida ochii era mai mult ca sigur tipatul copiilor...
Undeva intr-un colt, departe de toata aceasta galagie, un batranel dadea de mancare zecilor de porumbei. O imagine atat de frumoasa, incat cu greu iti gasesti cuvintele sa o descrii. Mai bine nu o faci. Simti decat si atat... Pe langa batranel, un tanar cu camera de filmat pasea incet pentru a nu speria porumbeii si il filma pe batranel cum le dadea de mancare... Probabil l-a impresionat asa cum m-a impresionat si pe mine. Nu imi venea sa mai plec. Dar trebuia neaparat sa ajung acasa.
Ma uit asa ca de cele mai multe ori uitam sa ne bucuram de cele mai simple si banale lucruri. De lucrurile care ne fac cu adevarat fericiti. Nu mai apreciem lucrurile simple, ci din contra ne bucuram numai de lucrurile scumpe, de cadouri, de plimbari si calatorii. Am uitat ca aceste lucruri sunt un adevarat dar pentru sufletul nostru, pentru ochii mintii si ai inimii. Mare pacat.

A fi preot: meserie sau vocatie?

A purta haina preoteasca este o meserie sau o chemare, o vocatie? A-L sluji pe Dumnezeu este o meserie sau o vocatie? Sunt intrebari la al caror raspuns ma gandesc mai mereu, de cate ori am ocazia, de cand am vorbit despre acest subiect la cursul de introducere in Tv impreuna cu profesorul. Incerc sa gasesc un raspuns multumitor, care sa imi satisfaca curiozitatea intr-o masura oarecum apreciabila.
Lasand la o parte aceasta calitate de a fi preot, intr-un final totul se reduce la un singur lucru: suntem oameni. Iar ca orice om, netinand cont de meseria sau de conditia sa, avem necesitatile noastre, pe care pentru a le satisface trebuie sa ai bani. Cam totul se reduce la situatia financiara. Sa fie mai importanti banii decat chemarea in sine? Sa facem totul numai pentru bani? Chiar atat de pregnanta este necesitatea acestora?
Am vazut si am auzit de foarte multe cazuri in care preotii au pacatuit mai mult decat noi oamenii de rand. Desi aceasta "meserie" sau "vocatie" ar trebui sa le impuna oarecum mai multe restrictii daca pot zice asa, sunt la fel de pacatosi ca si noi si uneori la fel de mincinosi in fapte, precum si in vorbe.
Destui de multi preoti iau mita, destui de multi preoti sunt acuzati de viol, la fel de multi intretin relatii sexuale cu persoane de acelasi gen.... si asa mai departe. Nu are rost sa stau sa enumar aceste lucruri, deoarece sunt foarte cunoscute si practicate si de catre oamenii care nu au aceasta chemare catre Dumnezeu si anume oamenii de rand. Observ cu tristete cum datinile bisericesti isi pierd din ce in ce mai mult valoarea si sunt umbrite de puterea banilor. Slujbele nu se mai tin cum se tineau inainte, preotii nu mai au rabdarea sa stea de Boboteaza sau de alte sarbatori sa iti slujeasca ca inainte in casa deoarece sunt grabiti sa mearga din ce in ce mai multe case ca sa stranga din ce in ce mai multi bani, la biserica trebuie sa cotizezi.... asta este.
Dupa parerea mea, in aceasta calitate de preot nu ar trebui sa iti pese de conditia financiara atat de mult, deoarece sa-L slujesti pe Dumnezeu este unul dintre cele mai frumoase lucruri care i se pot intampla unui om care vrea si simte ca poate sa faca acest lucru, care poate sa renunte la multe altele si sa faca anumite sacrificii pentru implinirea acestui vis. Asa cum se spune ca banii sunt ochiul dracului, pentru un preot nu ar trebui sa fie primar acest interes al banilor, ci vocatia sa, chemarea sa catre Dumnezeu. Ai ocazia, din nefericire, sa vezi din ce in ce mai multi preoti care le cer credinciosilor lor sa dea bani pentru biserica, bani pe care ulterior ii folosesc pentru ridicarea unor vile personale cu cat mai multe etaje sau pentru schimabarea masinii personale cu una mai moderna, cu cat mai multe optiuni. Nu de putine ori se intampla sa vezi preoti sau maicute in masini ultimul tip... Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul...:(

O zi de iarna la bunici

Am fost dupa revelion la tara impreuna cu cativa prieteni. Am fost sa ii vizitam si pe cei batrani pentru a le spune "La multi ani!" si un an nou plin de tot ce e mai bun. Odata ajunsi acolo, greu ne-a fost sa plecam... Ne-au furat atmosfera de sarbatori in sanul familiei si colindele impreuna cu zapada de aproape o jumatate de metru si peisajele superbe ce erau pretutindeni. Asa ca am ramas peste noapte.
Pot sa spun ca a fost un incepu de an nou aproape perfect, in care ne-am adunat cu totii si ne-am simtit extraordinar de bine impreuna. Ne-am dat cu sania, am facut un om mare de zapada, ne-am batut cu zapada pana ne-au inghetat nasucurile si mainile si ne tineam unii de altii sa ajungem acasa ca nu mai puteam nici macar sa mergem de inghetati ce eram. Mai aveam putin si ne faceam turturi de gheata... Aveam o sanie mare, dintr-aceea trasa de cal, pe care am legat-o de masina si am inceput sa urcam la deal... Am cazut si in balti facute din zapada dezghetata pe alocuri, ne-am innegrit pe picioare de atatea cazaturi, insa nimic nu ne-a facut sa ne oprim. Cel mai bine insa era cand veneam in casa si ne incalzeam langa sobe, stand la povesti cu paharul de vin fiert in mana si adulmecand usor mirosul de carne la garnita si de carnaciori ce ne asteptau la masa pe care bunica ne-o pregatea. Eram plini de energie si aveam impresia ca Mos Craciun a fost mai darnic cu noi ca niciodata, facandu-ne acest cadou minunat de a fi toti impreuna in aceste clipe minunate. Asa ca am profitat la maxim. Nimic nu a trecut pe langa noi fara de care sa nu ne bucuram. Ne-am incarcat bateriile, deoarece apoi urma sa venim din nou acasa, poluati de atata urbanism si de atata agitatie, lucruri cotidiene de care cred vrem cu totii sa fugim si sa scapam de ele macar de cateva ori, atunci cand avem ocazia.

Facultate, dulce facultate

Anii au trecut din ce in ce mai repede si se pare ca acum suntem ultimul an si licenta se apropie cu pasi din ce in ce mai repezi. Trebuie sa ne facem timp si pentru ea, chiar daca invitatiile prietenilor in oras sunt parca din ce in ce mai dese in aceasta perioada sau lenea te cuprinde pe de-a locul:P. Tentatiile sunt multe si trebuie sa iti pui pofta in cui.... Doar suntem oameni mari si trebuie sa ne gandim si la viitorul nostru. Trebuie sa ne folosim timpul in mod util, stand ore in sir si rasfoind pagini de carti pentru a avea o bibliografie cat ma bogata pentru licenta. Poate unii o sa devina "soricei" de biblioteca, desi nu acest gen ii caracterizeaza intrutotul.
Au trecut asa de repede anii de facultate acum cand sunt la sfarsit si te intrebi unde sunt zilele in care radeai sau din contra plangeai ca ai mult de invatat la vreo materie, cand iti faceai griji ca ai examen si nu ai invatat nimic, cand ieseai la o tigare cu colegii in pauza sau chiuleai la vreo ora ducandu-te la o cafea pe te miri unde. Acum parca nici nu mai ai timp sa te bucuri de toate astea, stand cu stressul ca ai examenul final si ca trebuie sa iti faci lucrarea de licenta aproape de perfectiune... Ai impresia ca nu mai ai timp pentru nimic, ca nu mai timp nici macar sa mai respiri.
Este un hop peste care o sa trecem cu totii si trebuie sa ne gandim ca este un pas inainte pentru noi. Mai important si mai dificil totodata este ce o sa facem dupa ce terminam facultatea, dupa ce iesim de pe bancile acesteia. O sa fie o perioada mai dificila pentru majoritatea dintre noi. Ca orice student, o sa te gandesti la un loc de munca pe specializarea ta, daca se poate si bine platit. Insa cu privire la acest ultim aspect, cred ca exista mari incertitudini.
Asa ca acum sa privim cu bucurie ce ne asteapta, pentru ca dupa aceea o sa ne amintim cu placere de aceste momente. Sa ne incarcam bateriile, deoarece trebuie sa fim fresh si in forta... Asa ca vorba vine: no stress. Ce o fi o fi. Nu-i asa?