De ceva vreme incoace nu prea ma simt in apele mele mereu... Am impresia ca lumea in care traiesc e prea mare pentru mine, iar eu sunt decat un pui de om uitat undeva intr-un colt... Simt ceva ce cu greu pot descrie in cuvinte. De cele mai multe ori nu ma mai recunosc. Sunt ca un puzzle pe care incerci sa il reconstruiesti bucata cu bucata, iar la prima adiere de vant se spulbera... Sunt ca o masina ce incearca sa mearga inainte, desi rezervorul e aproape golit, iar cand ajunge la benzinarie pentru a-si trege de undeva energia necesara, ii moare motorul de tot.
Uneori ma simt neputincioasa, fara nici o forta. Incerc sa ma adun, sa merg inainte, dar simt ca nu mai pot. Incearca si cei dragi sa fie langa mine, insa de cele mai multe ori nu reusesc sa faca nimic.
Stiu ca nu e nimic special, deoarece li se intampla si altora, dar pentru mine una, uneori e prea mult. E mai mult decat pot duce chiar... Asta in ciuda faptului ca se spun urmatoarele: Dumnezeu ii pune la incercare pe cei pe care ii iubeste. Asa e... Nu e un lucru pe care il pot contesta. Nici macar daca as vrea. Simt ca ma degradez sufleteste pe zi ce trece tot mai mult. Lacrimile ce de multe ori le poti observa in coltul ochiului sunt motivul din cauza caruia sufletul meu... isi pierde caracteristicile specifice unui om cu zambetul pe buze. De cele mai multe ori nici macar nu stiu de ce plang. Atat cam am de spus... Ajunge.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu